Bianca
si
Sabina

Replace this text with your alternative text. Include a link for the user to download the Flash Player.

Povestea noastra nu este mai aparte decat a celorlalti oameni, doar ca poate noi am invatat ceva mai mult din ea…

Mi-am cunoscut sotul in clasa a X-a , iar spre sfarsitul anului eram deja prieteni. Dupa opt ani in care am fost alaturi unul langa celalalt, inclusiv la facultate, ne-am casatorit, transformand astfel un vis intr-o realitate. Desi pana in prezent am trecut prin foarte multe incercari, mai ales cu copii, credem ca singurul lucru care ne-a tinut impreuna a fost dragostea dintre noi, chiar si in momentele foarte grele in care amandoi credeam ca aceasta nu mai exista. … Fetitele noastre nu au fost planificate spre a se naste, insa au fost copii doriti din tot sufletul. Am primit vestea existentei lor cu mare emotie, ca orice barbat si femeie pregatiti sa devina parinti… ne-am facut planuri, vise, sperante… le vedeam deja mari…. Insa oarecum acesta bucurie a inceput sa fie umbrita de problemele pe care le-am avut inca de la cinci saptamani de sarcina. Pentru ca sarcina prezenta iminenta de avort, a trebuit sa fac tratament, pe care l-am facut pana in momentul nasterii lor. Cu toate acestea, ne-am bucurat impreuna de sarcina… Soarta a facut ca eu sa raman insarcinata cu doua luni inainte de data programata pentru nunta noastra. Ziua nuntii a fost cu atat mai deosebita si de neuitat cu cat inainte cu doar o zi de eveniment am aflat ca vom avea gemeni! Este o zi  la care eu ma gandesc des, atunci cand ma las coplesita de greutatile pe care le avem in prezent cu copii nostri, pe care atunci ii purtam mandra in pantec…Eram atat de fericiti!!! Ne indeplinisem visul de a fi impreuna pentru tot restul vietii si ne facusem atatea sperante si vise pentru viitorii nostri copii, fetitele noastre! …

La sapte luni de sarcina, am fost internata de urgenta la Spitalul Elias, unde eram in evidenta la o doamna dr, al carei nume nu are rost sa fie mentionat … De teama sa nu nasc , iar copii sa nu supravietuiasca, aceasta doamna dr. ne-a indreptat verbal catre alte doua spitale, cu toate ca cele sapte luni de sarcina fusesem sub observatia dansei si ar fi trebuit ca dansa sa fie cea care sa ne  calauzeasca pana dupa momentul nasterii. Intrucat nu ne-a pus la dispozitie nici macar o ambulanta, mama a fost cea care ne-a ajutat, chemand o ambulanta de la sect. 1, unde ea era angajata pe atunci. Noi nu mai aveam masina personala, deoarece chiar cu aproximativ o luna inainte de acest eveniment, aceasta fusese furata din fata casei, fara a mai avea ulterior posibilitatea de a o gasi vreodata, sau pe cei care au facut acest lucru. Am ajuns cu ambulanta la Spitalul Panait Sarbu, unde cu ajutorul medicului care era de garda si anume, Dr. Ciprian Cristescu, care ulterior a ramas medicul meu pana am nascut, am reusit cu perfuzii sa mai tin sarcina pana la sapte luni si jumatate. Apoi, printr-o interventie chirurgicala de urgenta….s-au nascut copii nostri… Bianca si Sabina! Fetiţele noastre s-au născut pe 27 noiembrie 2005,  având la naştere 2 kg şi respectiv 1.5 kg. Încă din primele clipe ale vieţii lor au luptat, au luptat să trăiască, să mănânce, să se recupereze. Au luptat pentru noi, pentru că din momentul aflării existenţei lor, Bibi şi Sabi au devenit ''aerul'' nostru, şi au ştiut că fără ele noi am fi rămas fără ''aer''. Ca o constatare, uitandu-ma in urma,pot spune ca intotdeauna D-zeu a fost alaturi de noi, chiar si atunci cand noi am uitat de El!

Am stat internate toate trei in spital inca trei saptamani dupa nastere. Primele zile au fost la terapie intensiva, apoi au fost mutate cu incubatorul la nou nascuti. Nu am avut voie sa o alaptez decat pe Bianca si asta dupa mai multe zile de la nastere.Sabinutei i se facea gavaj, era hranita printr-un tub direct in stomac… La o zi dupa ce am nascut, am aflat ca Bianca s-ar putea sa nu aiba rotula si ca atare sa nu poata sa mearga vreodata, cel putin asa sustinea  seful sectiei, desi nu I se facuse vreo investigatie anume. Cand s-a nascut avea piciorusul stang dupa gat, iar ulterior cand medicii au incercat sa il indrepte au constatat ca acesta se dadea peste cap, de la genunchi… Noaptea care a urmat zilei in care eu am aflat acest lucru de la medici, este una pe care nu o voi uita niciodata, este o noapte in care s-a intamplat o minune, o noapte in care eu l-am simtit pe d-zeu aproape, ca niciodata altcandva. Dar asta este interpretarea mea, a unui om care crede. M-am rugat toata noaptea din tot sufletul, sa-mi ajute D-zeu fetita, sa fie sanatoasa… inutil sa povestesc ce ganduri mi-au trecut prin cap si ce era in sufletul meu de proaspata mamica… dar D-zeu mi-a ascultat rugamintile… la trei zile dupa ce o nascusem, Bianca nu si-a mai dat piciorul peste cap, iar de atunci nu a mai avut niciodata  vreo problema de acest gen….

Cu putin inainte de sarbatori, pe 18.12.2005, am ajuns in sfarsit acasa! Ce bine era! A fost cea mai frumoasa perioada pe care mi-o amintesc pana la semnalele care au inceput ulterior sa apara, cum ca ceva nu este in regula cu ele. Aceasta perioada poate fi usor inchipuita, ca un test de imaginatie:un  an de zile, in care v-ati putut bucura alaturi de copilul dvs, de primul sau an de viata! Un an perfect! Un an in care l-ati auzit spunandu-va :mama!, un an in care l-ati vazut facand primii pasi timizi catre aceasta lume a noastra, bucuria pe care ati simtit-o in acele clipe… bucuria cu care l-ati strans in brate, bucuria pe care ati simtit-o atunci cand va zambea, cand se juca cu jucariile, cand gangurea, cand cu ochii inlacrimati va cerea ajutor, cand adormea la pieptul dvs… cand erati mama lui! Acum ganditi-va la o zi, o zi oarecare dupa primul sau an de viata, o zi pe care oricat veti incerca sa v-o amintiti, nu veti reusi… ziua in care copilul dvs s-a pierdut, desi in tot acest timp ati  fost langa el! O zi in care puiul dvs nu v-a mai recunoscut, nu a mai fost interesat de jucarii, de mediu, de frati, de soarele de afara, o zi in care zambetul i-a disparut… o zi in care toate lucrurile de care v-ati bucurat impreuna au disparut… o zi in care ati realizat ca este “diferit”, desi initial toti va asigurau ca nu e asa, ca este doar mic, ca Einstein a vorbit la 4 ani, si multe alte zeci de motive... imaginati-va zile curgand fara un semn din partea celui caruia i-ati dat viata… il vedeti zilnic dar parca el nu este acolo…. Nu este decat fizic, dar mintea si sufletul lui sunt in alta parte, intr-un loc intunecat de care deocamdata nu stiti… poate doar banuiti…